Majoritatea dansatorilor începători așteaptă cu nerăbdare ”absolvirea”. Momentul când trec la grupa de improvers și lucrurile devin cu adevărat cool. Așa că poate veni ca un mic șoc faptul că la grupa de improvers accentul nu cade pe styling. În schimb abordăm aceeași tehnică, aceleași figuri, dintr-o altă perspectivă. Iar dacă la începători ”scăpam ușor” executând pașii aferenți, la impro situați se complică. Azi puțin despre ce vă așteaptă la o grupă cu nivel de dificultate puțin mai crescut.
Iată o afirmație surprinzătoare. În fond, picioarele duc greul, nu? Parțial adevărat. Dar în dans, la fel ca oriunde în viață, se aplică cu succes vorba ”Unde nu-i cap, vai de picioare”. Am completa zicala respectivă cu câteva elemente: unde nu-i cap, unde nu-i postură, unde nu-i contact vizual, unde brațele fac ce vor.
Multitudinea de elemente prezentate mai sus poate părea intimidantă. Dintr-o dată dansul se complică. Devine personal. Nu mai există o rețete exacte. Orice informație trebuie adaptată specific. La corpul nostru, la corpul partenerului, la contextul impus de ce se întâmplă pe ringul de dans.
Toți visăm la styling-uri complexe. Avem impresia că acestea diferențiază un dansator și că ele ne duc dansul la următorul nivel. Realitatea dură este că mereu tehnica ne va scoate în evidență. Un styling complex suprapus pe niște mișcări prost executate va arăta ridicol.
Presupunem că am ajuns la nivelul la care tehnica noastră este satisfăcătoare. Chiar și atunci, styling-ul ”personal” nu va fi ceva ce ni se va preda la curs. Felul în care ne exprimăm ține de propria noastră identitate. Iar nimeni nu va putea să ne spună cine suntem. Styilingul ni-l descoperim singuri. ”Împrumutăm” elemente, le testăm, le adaptăm la ele. Iar în tot acest proces, căutăm să ne răspundem la două întrenbări: ”cine suntem de fapt?” și ”ce încercăm să comunicăm prin dans?”
La un anumit nivel, dansul este o căutare continuă. Învățăm, experimentăm, perfecționăm, fără pretenția de ajunge vreodată la un anumit nivel optim. Dansul nostru merge mână în mână cu propria noastră evoluție, ca oameni. Iar acesta este un proces continuu. Dar nu toate călătoriile trebuie să aibă o țintă finală. Uneori drumul este cea mai frumoasă parte. Pentru că pe parcursul lui întâlnim oameni noi, creăm conexiuni noi și ajungem să ne vedem pe noi într-o altă lumină.