Când ne gândim la criterii care definesc un om drept inteligent, ne vin în minte numeroase... măsurători. Ne gândim la numărul de cărți citite. Sau la piesele de teatru văzute, sau la limbile vorbite în mod fluent. Asociem calitatea de intelectual cu câteva remarci spirituale rostite la un pahar de vin. În schimb suntem refractari în a atașa această etichetă sportivilor. Un om care face sport este catalogat drept ambițios, perseverent, disciplinat, poate puțin nebun. Dar niciodată drept intelectual.
Dacă remarca de mai sus v-a trezit mici nostalgii, felicitări, ați avut o copilărie frumoasă 😊. Una în care încă mai puteam fugi nestingheriți pe stradă, iar a sta în casă echivala cu pedeapsa supremă. Cam tot în acea perioadă ni s-au format câteva idei. Iar multe din ele ne-au însoțit în maturitate. Frazei de mai sus i s-au adăugat în timp altele similare. ”Învață sau o să ajungi dansatoare în birt”, ”Vrei să stai toată ziua pe câmp în soare sau la birou?” și alte variații. Deși intenția din spate era bună, afirmații de genul au avut darul de a ... devaloriza activitățile fizice. Practic, de mici copii mulți dintre noi am privit sportul ca un plan b. O alternativă pentru cei mai puțin înzestrați intelectual. Și posibil, simbolul unui eșec.
Rostite în general în preajma unui diagnostic de obezitate, tensiune mărită, tonus scăzut și altele asemenea. În asemenea momente, toată construcția noastră bazată pe merite intelectuale se scutură din rădăcini. Constatăm că tot bagajul nostru de cunoștințe abstracte are o mare lacună: grija de sine. Iar grija de sine fără sport nu are cum să existe.
sau concediu, sau vizită la rude. Practic, apare un element disruptiv. Așa că renunțăm la sport, câteva zile. Ne concetrăm pe priorități mai presante. Zilele se transformă în săptămâni, pauza intră în prelungiri. Ne zicem că suntem bine. Doar că undeva în fundal, ceva nu pare să se lege.
Ignorăm starea, ne vedem de treabă. Doar că disconfortul crește. Iar apoi se produce declicul. ”Botezul” oricărui intelectual reformat este momentul în care apasă subit Win+L și o ia la goană. La propriu. Un kilometru, doi, poate mai mulți. Nu pentru că l-a lovit brusc cheful de a fugi în lume, ci pentru că mintea îi cere asta.
Un creier care a dat de endorfinele produse de sport va avea probleme mari în a se readapta la sedentarism. Va da cu eroare. Va cere mai mult. Și va reuși să fie convingător în moduri extrem de... incomode. Iar asta ne aduce la ultima ”revelație” a acestei zile:
Mintea noastră are nevoie de o pauză. Iar pauza asta i-o oferim în două moduri: reducând suprasolicitarea și minimizând zgomotul de fundal. Sportul, indiferent că vorbim de Animal Flow, FITBand sau orice altă activitate high sau low-impact, servește ambele scopuri. Pe de o parte, ne fortifică organismul. Automat, asta vine cu o eliberare de resurse. În loc să ne ”peticească”, nutrienții pot acum să ne facă mai puternici. Concentrarea și eficiența noastră cresc, avem mai multă energie, devenim mai creativi. Dar simultan are loc și o eliberare. La un anumit nivel, sportul este cea mai bună frână pe care o avem la dispoziție. Când facem efort fizic, gândurile noastre se liniștesc. Vedem mai clar, ideile ni se structurează. Iar asta se resimte în toate domeniile în care dorim să performăm.
Revenim la definiția de la începutul articolului și la întrebarea asociată. Este sportul o activitate intelectuală? Faptele vorbesc în favoarea unui răspuns afirmativ: sportul implică cercetare. Actualizare continuă. Adaptare. Are o mare componentă teoretică, dar și una experimentală. Pe scurt, este o știință, una complexă. Așa că nu pare greu de conceput ca promotorii acestei științe să fie catalogați drept intelectuali.