Știm deja că exercițiul, în dans, este cheia. Din acest motiv vă încurajăm să veniți la cursuri, să participați la workshop-uri (când sunt), să experimentați. În articolul de azi, ne mutăm puțin... în spațiul vostru personal. Povestim despre ce ar fi indicat să faceți, atunci când nu vă vede nimeni.
Răspunsul evident ar fi ”cât mai repede”. Dar practica lasă mereu loc de nuanțe. Iar când vine vorba de exersat, provocarea inițială constă în a reconcilia ambițiile cu... capacitățile curente. Ce vrem să spunem cu asta?
Când veți începe să dansați, veți pica în mod firesc în capcana lui ”cât mai repede, cât mai spectaculos”. Nimeni nu s-a înscris la un curs de dans din fascinație față de pasul de bază. :P Majoritatea celor care veniți la curs, visați la figuri complicate. Piruete, styling-uri, figuri care lasă lumea mască. Așa că ritmul de la curs s-ar putea să vă nemulțumească. Nu-i bai, există Youtube și are chestii faine pe-acolo. Așa că vă alegeți un tutorial. Arată bine, pare fezabil. Începeți să exersați. Hai că iese. Hai că aproape arată bine. Exersați acasă, odată, de două ori, de zece ori. Pare că se leagă ceva. Așa că într-o zi decideți să integrați figura respectivă la curs. Și primiți drept răspuns doar... priviri consternate.
Bun. Am supraviețuit cursului de începători. Știm deja să dansăm binișor. Iar acum, lucrurile devin cu adevărat interesante. Povesteam în articolul precedent despre detalii. În acest context afirmam că stilul personal nu se dezvoltă la curs. Cere studiu. Studiu individual.
Cursurile de salsa și bachata improvers sunt momentul în care orglinda vă devine cel mai bun prieteni. Studiați-vă. Executați cele mai banale mișcări, cât mai lent cu putință. Viteza maschează multe. În opoziție, când desfășurați o mișcare încet, toate micile imperfecțiuni ies la iveală. Poate că picioarele execută corect. Dar ce fac mâinile? Cum stă capul? Încotro ne îndreptăm privirea? Stăm drept sau ne îndoim ca o salcie în mijlocul unei piruete? Sunt lucruri pe care la curs le conștientizăm mult mai greu. Atenția noastră este divizată între instructori, partener, muzică și propriile picioare. ”Micile lucruri mari” cad în plan secund.
Povestim mult despre tehnică, știm. Dar nu dansăm din fascinație pentru tehnică. Bazele sunt doar un mod de a obține ceva mult mai valoros. Dansăm pentru că astfel ne detașăm de prezent. Pentru că atunci când o melodie ne prinde, uităm de tot. Dansăm pentru explozia de lumini și culori ce se declansează în capul nostru de fiecare dată când punem piciorul pe parchet. Dansăm pentru că ne ajută să ne simțim conectați, chiar și la distanță.
Toate aceste trăiri nu merită ”închise” doar în spațiile dedicate pentru asta. Dansăm și simțim la curs, la party, la festivaluri. De ce nu am face asta și acasă? Când lumea devine puțin prea apăsătoare, evaladarea e la un ”play” distanță. Închideți laptopul puțin. Uitați de deadline-uri, de vase, de griji. Puneți melodia preferată și dansați pe ea. Un minut, zece, cât vă permite timpul. Dansul acasă nu trebuie să fie mereu legat de un scop, de o obligație. Uneori e legat pur și simplu de... noi. De nevoile noastre actuale, de căutările noastre, de necesitatea de a ne exterioriza emoțiile.
Dansul este fericire... portabilă. Disponibil oricând, oriunde, mereu cu voi ca să vă aducă un zâmbet pe buze.