Adicția de dans – sport pentru creier și suflet
 

Adicția de dans
o formă de eliberare
sau o limitare a libertăților?

Una dintre întrebările pe care le primim în mod repetat se referă, previzibil, la numele școlii. De ce Salsa Addicted? În DEX, adicția este definită drept ”dependența față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor”. Prin alte locuri scrie că “adicția este o tulburare caracterizată prin angajarea într-un anumit tip de comportament în mod repetat și fără control, în ciuda consecintelor negative.” (sursa)


În acest context, numele de Salsa Addicted poate părea la prima vedere puțin... neinspirat. Termenul de adicție și-a construit de-a lungul timpului o nemeritată reputație negativă. În esență, granițele dintre o pasiune și o dependență sunt mult mai subtil trasate. Ambele ne provoacă o stare de bine (sau iluzia ei). Diferențele țin mai degrabă de conotație. Avem tendința de a asocia o activitate distractivă cu termenul de ”pasiune”, în timp ce obiceiurile negative intră rapid în categoria adicțiilor.

Denumirea de Salsa Addicted a fost o decizie asumată, în ciuda conotației ușor negative. Cei care frecventează cursuri de dans la inArt STUDIO Timișoara știu deja că punem preț pe o abordare directă, sinceră. Iar ”adicție” reflectă cel mai bine percepția noastră asupra dansului.

Dansul depășește cu mult granițele unei activități fizice. Este un sport pentru creier și suflet, dar și un exercițiu social. Iar beneficiul se simte simultan pe toate aceste planuri. Când dansăm, ne angajăm toți mușchii corpului. Ajungem să ne descoperim resurse noi cu fiecare curs. Mișcări care la început țineau de domeniul SF-ului ajung treptat să se încorporeze în rutina noastră. Uneori până în punctul în care ne trezim dansând spontan pe stradă :P.


În timp, relațiile noastre cu oamenii dobândesc o notă mai profundă. E o schimbare ce debutează stângaci, cam în momentul în care auzim prima dată ”privește-ți partenerul în ochi”. Iar cu lunile, învățăm cu adevărat să privim; să citim, în acel moment de câteva secunde cât durează un intro, tot ceea ce partenerul dorește să ne spună.

Înțelegem că nu e nimic anormal în a aborda oamenii, în a ne așerne emoțiie în fața lor. E o schimbare ce se reflectă și dincolo de sala de curs. Și iată-ne descoperind, mulți la maturitate, zeci de modalități noi de a ne înțelege. Într-o perioadă când avem tendința de a ne ascunde tot mai mult în spatele ecranelor, dansul readuce socializarea la esență.

Dansul are darul de a ne face mai perceptivi. Devenim atenți la propriul corpu, apoi la partenerul nostru și la muzică. Și cel mai important, la propriile emoții. Orice mișcare, orice interacțiune în dans poartă amprenta trăilor noastre. La început o facem inconștient. Apoi, cu timpul, devenim mai buni la a ne înțelege stările și în a le reflecta pe muzică. Iar cu timpul devenim mai înțelegători și față de emoțiile celorlați.

Când dansăm are loc o eliberare de dopamina, oxytocina, serotonina și endorfine (DOSE), proces pe care îl asociem cu o stare de bine. Dar nu e vorba doar despre chimie. Procese similare au loc cam de fiecare dată când facem sport sau ne implicăm într-un hobby. Diferența la dans constă în experiența completă pe care acesta o oferă. Una ce se poate plia ușor pe toate tipologiile umane. Dansând ne putem izola sau apropia, putem uita sau împărtăși. Dar indiferent de felul cum interpretăm această experiență, ieșim mereu din ea zâmbind.


În articolul precedent menționam deja în treacăt ”partea nevăzută a dansului”. E vorba despre acele pierderi și oportunități ratate care vin la pachet cu orice pasiune. La prima vedere, a învăța să dansezi este o experiență menită să ne îmbogățească. Dar orice câștig vine cu un preț. Realist vorbind, dansul alienează la fel de mult pe cât apropie. Ne lărgim orizontul, socializăm, comunicarea noastră devine mai versatilă. Iar concomitent constatăm că vechiile anturaje nu ni se mai potrivesc la fel de bine. Orice interacțiune nelegată de dans devine o analiză cost beneficiu. Sfârșim prin a ne distanța, întâi subtil și plini de remușcare, apoi tot mai des și cu mai multă convingere. Oamenii de care ne simțeam apropiați înainte cad într-un con de umbră. Nu există dansator care să nu aibă măcar câteva astfel de povești amare: prietenii și relații destrămate, evenimente ratate, reproșuri și certuri. Asemenea situații ne fac să ne simțim vinovați și vulnerabili.


Intervine și aspectul financiar. Dincolo de glitz and glam, dansul poate deveni rapid o pasiune scumpă. Iar dacă investiția într-un curs de dans pare relativ modică, în timp se pot adăuga ușor și alte cheltuieli. Papuci de dans, deplasări, festivaluri, master-class-uri de salsa, bachata, kizomba, costume pentru coregrafii. Puse cap la cap, rezultă o sumă în măsură să pună la încercare un salariu mediu pe economie. Evident nu este o investiție obligatorie, iar beneficiile dansului pot fi experimentate oricând și oriunde. Chiar și așa, intervine investiția de timp. O oră de salsa, bachata sau kizomba pare ușor de integrat până și într-un program încărcat. Dar cine experimentează odată libertatea pe care dansul o oferă nu se va mulțumi cu acea oră. Vor urma party-uri, ieșiri cu colegii de la curs, evenimente de tot felul. Și încet ne trezim că viața noastră se imparte în două planuri: timpul în care dansăm și restul.

Iar dacă tot am intrat in sfera subiectelor tabu, ar fi un moment bun să menționăm și etichetele. Din păcate, dansul încă naște asocieri nedrepte și deloc flatante: bărbații care învață să danseze merg ”la agățat”, o femeie cu un body movement mai îndrăzneț va fi catalogată rapid drept ”ușoară”. La nivel social încă se mai observă o tendință crescută de a sexualiza dansul. Pare de neconceput că doi adulți pot să danseze împreună doar pentru că e o activitate distractivă. Că doi oameni pot experimenta o conexiune spontană și o stare de bine complet independentă de atracția fizică. Sunt genul de etichete care, deși infirmate rapid de realitate, crează o presiune în plus. Și nu toți oamenii îi rezistă.


Factorilor externi se adaugă și presiunea pe care o punem singuri asupra noastră. Ca adulți ne simțim cumva obligați să producem rezultate, cât mai eficient și mai rapid. Iar când calea rapidă nu are efectul scontat, o percepem ca un eșec personal. În dans, mai mult decâ în altă parte, o asemenea abordare este contraproductivă. Nu degeaba unul din laitmotivele instructorilor de la inArt STUDIO Timișoara este ”nu te grăbi”. E refrenul pe care încep și se termină majoritatea orelor de începători, iar conotațiile sale sunt mult mai profunde. Dincolo de ”calcă-ți toți pașii”, mesajul pe care încercăm să îl transmitem transcede sfera dansului: performanța cere răbdare și practică. Spuneam mai devreme că dansul este un sport pentru creier. Este un exercițiu care implică în egală măsură învățare și uitare. Iar uneori, a uita tot ceea ce societatea ne-a programat să credem devine cea mai mare provocare.

Revenind la denumirea școlii, da, dansul este o adicție. Suntem dependenți de eliberarea de dopamina, oxytocina, serotonina și endorfine (DOSE), avem nevoie de starea de libertate pe care ringul ne-o oferă. Dar plătim prețul și o facem conștient.


În pandemie, mulți dintre noi ne-am trezit subit în situația de a ne reevalua prioritățile. La nivel personal, am văzut în această perioadă testul suprem al oricărei pasiuni. Când zgomotul de fundal dispare și rămânem noi cu noi, formele se triază rapid de fond. La nivelul comunității de dans, pandemia a venit în primul rând cu pierderi. Le știm și ne dor toate: evenimente anulate, cursuri ținute cu întreruperi, oameni care s-au lăsat de dans. Dar mai presus de toate, a intervenit sentimentul acela acut de frică ce tinde să monopolizeze interacțiunile dintre oameni. Încă nu știm exact cum să gestionăm această schimbare. Încă ne gândim cum să ne reinventăm, astfel încât ringul de dans să redevină acel loc sigur în care ne eliberăm de toate apăsările. Dar avem o certitudine: în ciuda provocărilor din trecut și a noilor limitări impuse de pandemie, iubim dansul. E pasiunea și adicția noastră, activitatea la care revenim de fiecare dată când realitatea devine puțin prea apăsătoare. Iar când ești atât de addicted ca noi, orice provocare devine doar un nou prilej de a ne reinventa.

Recent activitatea la Salsa Addicted a suferit schimbări. Da, dansăm în continuare. Responsabil, cu masca pe față și la doi metri distanță. Nu e ideal, dar ne adaptăm, din drag față de pasiunea noastră și oamenii care ne înconjoară. În această notă, vă propunem un exercițiu de gândire.


Ultimele luni au fost marcate de schimbări ... incomode. Limitele și răbdarea ne-au fost testate în nenumărate moduri, de mult prea multe ori. Lucruri banale, ca plimbatul afară noaptea sau mâncatul în oraș au intrat temporar în sfera imposibilului. Am acceptat asta, pentru că întelegem că așa ne protejăm reciproc.Dar ce s-ar întâmpla dacă dansul ne-ar cere cândva un sacrificiu similar? Dacă pe lângă renunțările enumerate mai sus ar trebui să dăm mai mult?

La ce libertăți ați renunța ca să puteți să mergeți în continuare la cursuri de dans?

 
my ACCOUNT