Dansul ca o poveste de dragoste

În urmă cu ceva timp, purtam o conversație cu o prietenă, dansatoare de tango. Între schimburi de impresii și comparații, a lansat o idee care m-a pus pe gânduri. ”La vârsta mea, nu aș mai putea dansa salsa”.
Nu se referea la accesul la cursuri. Atât la noi, cât și la majoritatea școlilor, accesul este deschis tuturor participanților, indiferent de vârstă sau alte criterii. Ce încerca amica respectivă să spună de fapt este că la vârste diferite avem tendința să rezonăm diferit cu tipuri de dans diferite. Iar asta deschide o discuție interesantă.

Dansul ca o romanță

Relația noastră cu dansul nu este liniară. De fapt, se aseamănă foarte mult cu o relație de natură romantică. La început, când abia descoperim dansul, suntem tentați să experimentăm. Vrem să testăm tot, să cunoaștem tot, să învățăm tot. Flirtăm 😊. Cu timpul, ne liniștim. Ajungem să apreciem calitatea în defavoarea cantității. În această perioadă, mulți dintre noi ne concentrăm pe unul sau două stiluri de dans. Și le dăm totul. Suntem într-o ”relație stabilă.” Rămânem în ea în general câțiva ani. Pentru o elită extrem de norocoasă, căutarea se încheie aici. Se țin de același stil de dans cât timp forma fizică și circumstanțele le permit asta. Dar acești oameni tind să fie excepția. Pentru marea majoritate, relația cu dansul implică provocări, mai mult sau mai puțin serioase.

Evoluăm, ne distanțăm

La 20 de ani gândim diferit ca la 30. Avem alte gusturi, alte priorități și afinități. Percepem lucrurile în mod diferit. Așa că e cumva firesc ca pasiunile să se... filtreze. Nu toate iubirile rezistă sau sunt compatibile cu evoluția noastră individuală. Când suntem tineri, valorăm dinamica. Căutăm dansuri care să ne ajute să exprimăm ceea ce simțim. Dansuri energice, pline de senzualitate și exuberanță. Mulți ne descoperim astfel pasiunea pentru salsa sau bachata.

Pe măsură ce anii trec, ne simțim mai atrași de liniște. De subtilitate, de mesajele ”șoptite discret”. În materie de dans, acordăm o importanță nouă conexiunii. Valorăm partenerul, intimitatea. Dispare nevoia de a ”urla”, de a exprima un mesaj prin styling și dinamică complexe. Este momentul când mulți dansatori se reorientează. Descoperă atuuri noi în dansuri precum kizomba sau tango.

Dar trebuie asta să echivaleze cu o ruptură de ”prima noastră dragoste”? Nu neapărat.

Ne regăsim

Știți care e asemănarea dintre un dans și o poveste de dragoste? Ambele încep cu puțină chimie și persistă în timp prin efort. În ambele scenarii, atingem în general un punct critic în care trebuie să decidem: muncim sau fugim.

Dar cum ”reparăm” relația noastră cu dansul? Nu-i ca și cum am putea lua un stil de dans și să mergem cu el la terapie de cuplu. ”Ne-am distanțat, nu mai avem nimic în comun”.

Un prim pas împortant ar fi să întelegem că un stil de dans este exact ce dorim noi să facem din el. Salsa, bachata, kizomba, toate oferă suficiente alternative. Important este să nu ne blocăm în ceea ce credem că știm despre un dans. Să explorăm. Dacă ne dorim liniște și calm, căutăm melodii care ne transmit această senzație. Renunțăm, dacă vrem, la artificii și styling. În dans nu există ”trebuie”. La vârste diferite, aceeași melodie ne poate spune lucruri diferite. Îi putem descoperi accente noi, putem alege să ”simțim dansul” în mod diferit și să îl intrepretăm ca atare. Iar indiferent de vârstă, putem găsi căi pentru a adapta ceva cunoscut la noua noastră identitate.

Pe măsură ce creștem, înțelegem că un happy end nu există cu adevărat niciodată. Că după finalurile drăguțe din comediile romantice și romanele de dragoste urmează de fapt adevăratele provocari. Ne schimbăm, ne distanțăm, ne redescoperim. În dans e la fel. Probabil nu vom fi niciodată în punctul în care să spunem ”relația mea cu dansul este stabilă”. Chiar și cei mai experimentați și mai pasionați dansatori găsesc în permanență noi motive de frustrare și se îndoiesc ocazional de alegerile lor în materie de dans. Dar în antiteză cu relațiile interumane, în dans avem control absolut. Noi decidem ce ne place, noi decidem cum dansăm, noi decidem cum ne exprimăm. Iar dansul, indiferent de stil, ne ascultă. Ca o sculptură în permanentă schimbare, dansul e aici, gata să ne reflecte pe noi, indiferent cât de des și cum am alege să evoluăm.