În urmă cu câteva săptămâni, scriam despre ”Feminitatea în dans”. În articolul respectiv, concluzionam că feminitatea este... deschisă interpretării. Azi continuăm seria respectivă, cu un subiect la fel de spinos. Cum împăcăm ideea de masculinitate cu dansul?
Istoric vorbind, ideea de masculinitate implică anumite atribute clar definite. Spunem ”masculin” și ne gândim la forță. Cuvântul este deseori asociat cu o anumită brutalitate și rezistență la emoții. O persoană masculină este directă, orientată spre rezultate și tinde să își interiorizeze trăirile. Este logică, independentă, ocazional competitivă. În ultimii ani, definiția de mai sus și-a pierdut puțin din rigiditate. Treptat, devine acceptat la nivel social că manifestarea emoțiilor și înclinația către estetică nu anulează cuiva din masculinitate. Din contră, în contextul potrivit ajung să fie privite ca semne de putere.
Totuși, când vine vorba de dans, anumite idei învechite încă au tendința să persiste. Când un bărbat anunță că s-a apucat de cursuri de dans, consensul tinde să fie că s-a înscris ca să ”agațe”. Iar dacă dansul nu se dovedește a fi doar o inspirație de moment, încep, uneori miștourile.
Fără emoție, dansul este doar o maimuțăreală. Iar dacă la început suntem prea prinși în tehnică, pe măsură ce evoluăm vom dori să oferim dansului nostru profunzime. Acest lucru se obține doar în momentul în care ne permitem să simțim și să ne exteriorizăm trăirile. Pentru persoanele care au trăit până atunci cu ideea că ”un bărbat își ascunde emoțiile” poate fi un exercițiu dificil.
Până acum, am menționat elementele prin care dansul ne obligă să ”deviem” de la ideea tipică de masculinitate. Dar la fel de adevărat este că dansul și întărește o parte din atributele asociate în mod normal bărbaților.
Identitatea noastră nu ar trebui să țină cont de definiții. Ca oameni, suntem datori să fim cea mai bună versiune a noastră. Atât. Standardele vremii ar trebui să acționeze doar ca sursă de inspirație, nicidecum ca reguli. Dar cine suntem și cum reflectăm această identitate ține strict de noi. Dansul rămâne, în esență, o formă de exprimare și de conectare. Da, când dansăm putem fi oricine și orice. Putem experimenta cu identități, putem ironiza, explora, imita. Însă cel mai frumos și plin de substanță dans este acela în care îndrăznim să fim noi, liberi de constrângeri de orice natură.