Prieteniile pe ring - De ce te-ai apucat de dans?

Oîntrebare standard, la care ne așteptăm cumva, când decidem să participăm la un curs de dans. Și dăm, mental, un răspuns la fel de standardizat. ”Îmi place dansul dar nu am avut niciodată timp...”, ”Îmi place muzica” sau alte banalități similare. La Salsa Addicted ne ferim de această întrebare. Pentru că îi știm răspunsul. Și știm că un răspuns cu adevărat sincer ar deschide porți către zone mult prea dureroase din viața fiecăruia.

De ce ne apucăm de dans?

Hai s-o spunem cinstit. Un procent foarte mic din cei care vin pentru prima dată la cursuri o fac din pasiune pentru dans. Atracția față de dans este, în cel mai bun caz, un... factor adjuvant. Motivele reale sunt în general mult mai profunde.

Venim la dans când simțim nevoia să fim printre oameni. Poate ne-am mutat recent în Timișoara și nu cunoaștem pe nimeni. Poate am trecut printr-o despărțire nasoală. Poate ne simțim singuri. Poate că am suferit o pierdere și avem nevoie de ”zgomot de fundal”. Poate ne simțim nemulțumiți de viața noastră, poate vă vrem să facem ceva pentru noi. Iar dansul ne oferă pretextul ideal pentru a scoate nasul în lume, fără a părea disperați.

Puțini au curajul să strige ”mă simt singur, am nevoie de oameni”. Deși asemenea gesturi ne-ar simplifica tuturor viața. Dar social vorbind, încă pare inacceptabil să atingi anumite puncte critice din viață (20, 30, 40 de ani), fără să ai, după caz, o gașcă, un iubit, o familie.

Când lumea întreagă în afară de noi pare să bifeze cu succes punct după punct de pe un checklist nescris, ajungem să ne simțim izolați. Iar uneori, nevoia de a scăpa de această izolare ne aduce... la porțile unei școli de dans. Vestea bună este că în majoritatea cazurilor, dansul ne va oferi ce avem nevoie. Veste și mai bună este că, uneori, dansul ne va redefini aceste nevoi și ne va oferi un pansament de cu totul altă natură.

Preteniile de pe ring

Când vine vorba de dans, avem puține certitudini. Toți evoluăm diferit, toți ne raportăm diferit la salsa, bachata, kizomba. Dar un lucru vă putem garanta: dansul aduce oamenii împreună. Pur și simplu este imposibil ca în marea masă de oameni ce ajung la noi, să nu găsiți pe cineva ”pe filmul vostru”.

Pasiunea pentru dans ia uneori forma unui foc de paie ce arde puternic și se stinge rapid. Dar legăturile de pe ring tind să treacă de sfera dansului. Dar până când ajungem la acele legături, avem uneori de depășit niște blocaje proprii. Cu cât înaintăm în vârstă, devenim mai prinși în propriile noastre concepții despre existență. Asta se traduce uneori într-o ușoară rigididate în relațiile cu ceilalți. Deși în teorie căutăm oameni noi, o mică parte din noi încă rămâne concentrată pe... ce ne desparte. Merge și așa, nu zicem nu. Putem tria oameni, restrânge la minimul necesar. Chiar și așa, vom găsi unul sau doi oameni cu care vom rezona. Scop atins, avem cu cine ieși la o cafea 😊. Dar ce s-ar întâmpla dacă... am lăsa garda jos? Dacă am lăsa lumea să ne suprindă puțin?

Diversitate

Dansul ne obligă să dăm o șansă diversității. Interacționăm cu oameni diferiți. Le zâmbim, întâi din politețe, apoi pentru că îi recunoaștem, apoi pentru că îi apreciem. Comunicăm cu ei sincer. Când nu avem la dispozție cuvintele, corpul și dansul ajung să ne spună povestea. Iar într-o asemenea comunicare nu mai e loc de minciuni și adevăruri mascate.

Mai ține doar de noi să ascultăm și să reacționăm. Dacă dăm la o parte statutul social, vârsta, stilul fiecărui om și îl privim în profunzime, s-ar putea să constatăm că avem mai multe în comun cu el decât credem. Dansul facilitează asta. Pune în plan secund tot ce ne desparte, ne ajută să ne apropiem. Din acel punct ține doar de noi. Să lansăm... o invitație. Nu la dans, ci la o poveste. Să ascultăm, să apreciem. Să lăsăm oamenii din jurul nostru să fie, să îi acceptăm, să avem încredere că vom fi acceptați fix pentru ceea ce suntem. Iar așa, se nasc noi prietenii, diferite de definiția noastră standard. Prietenii în care oameni care nu au aparent nimic în comun se ajută. Își poartă de grijă. Învață unii de la alții. Dar mai ales, se acceptă.

Siguranță

Prieteniile de pe ringul de dans se supun rareori unui tipar standard. Vom observa des cum oameni care nu s-au văzut de luni sau ani aterizează prompt în brațele celuilalt. Cum oameni în general liniștiți, prind dintr-o dată curajul să țipe. Cum un introvertit interacționeză fără teamă cu un extrovertit. Pentru că ringul oferă siguranță.

Este o siguranță la care contribuim cu toții. Acceptând, zâmbind, uitând de ideile noastre preconcepute. E o tranziție destul de grea pentru oameni care și-au petrecut bună parte din viață ”în gardă”. Toleranța de pe ring are tendința de a speria, la început. Ni se pare că undeva, cineva, în fundal ne judecă și se pregătește să ne atace. Așa că ne ”înarmăm” tacit în așteptarea acelui moment. Doar că acel moment întârzie să vină. Pentru că lumea dansului nu e așa. Iar odată ce conștientizăm acest lucru și ne permitem să fim la rândul nostru deschiși și vulnerabili, posibilitățile sunt... nelimitate.

Vine un moment în viața fiecărui om când devine sătul de ”noi începuturi”. Când tendința de accepta este mai mare decât tendința de a schimba. Dacă vă treziți captivi într-un asemenea moment, vă îndemnăm să vă dați totuși, o ultimă șansă. Venind la dans. S-ar putea să aveți o surprinză. 😊